SĂPTĂMÂNA PATIMILOR A DOMNULUI IISUS HRISTOS

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR A DOMNULUI IISUS HRISTOS.

Sentinţa capitală dată de Sinedriu nu se putea executa fără aprobarea procuratorului roman. În scopul acesta, Domnul Hristos este adus la reşedinţa acestuia. Procurator pe atunci era Pilat din Pont, un om devenit celebru prin istorisirea evanghelică; guvernase Iudeea, începînd cu anul 26 e.n. şi va rămîne în funcţie pînă în anul 36 e.n. Era succesorul lui Valerius Gratus (15-26 e.n.) şi al V-lea în şirul procuratorilor romani din Palestina. Era un om brutal şi crud; omora adesea fără judecată. Filon şi Joseph Flavius îl caracterizează ca un om care nu se temea nici de Dumnezeu, nici de oameni, ca şi judecătorul din parabolă (Luca 18, 2). Se pare că făcea parte din vechea familie a Ponţilor, din neamul samniţilor, din centrul Italiei, cu care altădată, pînă să fie înfrînţi, romanii au avut grele războaie.

Guvernatorul roman îşi avea reşedinţa în Cæsareea Palestinei, pe ţărmul Mediteranei, dar de sărbătorile mari venea la Ierusalim, însoţit de un puternic corp de armată (pentru a preveni orice tulburări), pentru că iudeii reuniţi aici în număr foarte mare şi din toate ţările, se arătau foarte tulburenţi şi o insurecţie era întotdeauna de temut.

În Ierusalim Pilat din Pont rezida în cetăţuia Antonia, zidită în partea de nord-vest a platoului pe care era zidit templul. Era despărţită de templu prin curtea exterioară a acestuia. Pe acest loc se aflase odinioară vechea citadelă a Hasmoneilor, numită Baris. Irod Idumeul a prefăcut-o într-un palat frumos, pe care l-a numit în onoarea marelui său protector Marc Antoniu – cetăţuia Antonia. Din curtea exterioară a templului duceau două trepte lungi pe o terasă înălţată dinaintea fortăreţei. De pe această terasă, era obiceiul a se publica poporului hotărîrile luate. În capătul acestei terase era o uşă mare, care ducea în sala de judecată, numită pretoriu (Ioan 28, 28).

Pretoriul avea o curte încăpătoare, prevăzută cu o estradă pardosită cu pietre (Ioan 18, 13; ebr. Gabbatha), pe care se afla scaunul de judecată. Iisus este adus aici sub stare de arest, legat şi păzit de ostaşi, ca un răufăcător de rînd.

Pe biroul tribunalului lui Pilat s-a depus actul de condamnare redactat de mai marii preoţilor, în frunte cu Anna şi Caiafa, şi semnat de membrii Sinedriului[1].

Sf. Evanghelist Ioan ne spune, că iudeii care l-au adus pe Domnul la Pilat «n-au vrut să intre în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănînce Paştile» (Ioan 18, 28). Această notiţă este importantă, pentru că ne arată lămurit, că ne aflăm încă înaintea Paştilor iudaic, adică Vineri dimineaţa, 14 nisan.

Cum iudeii considerau pe păgîni «spurcaţi», tot aşa şi casele lor. Se fereau să intre în contact cu ei sau să calce în casele lor, de frică «să nu se spurce». De s-ar fi întinat, nu puteau să serbeze Paştile în seara acestei zile, ci ar fi trebuit să amîne serbarea lor pentru o lună mai tîrziu (Numeri 9, 10-11). Deşi înaltul dregător s-a simţit ofensat, din motive de prudenţă, de a nu produce tulburări inutile, acceptă să iasă pentru moment din pretoriu şi să întrebe: «Ce învinuire aduceţi acestui om?». (Ioan 18, 29).

Acuzaţiile cu caracter religios sînt, de astă dată, înlocuite, cu acuzaţii grele cu caracter politic. Reprezentanţii Sinedriului nu spun că Domnul a fost condamnat la moarte pentru blasfemie adusă lui Dumnezeu. Ştiau prea bine că, în baza unei astfel de acuze cu caracter pur religios nu vor putea obţine confirmarea sentinţei de moarte. Ei îl acuză că «L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicîndu-i să dea dajdie Cæsarului şi zicînd că El este Hristos, împăratul» (Luca 23, 2).

Sinedriştii L-au condamnat la moarte tocmai că nu corespundea aşteptărilor lor politico-mesianice, iar acum îl învinuiesc înaintea lui Pilat chiar pe motivul că s-ar fi prezentat ca un Mesia politic. În acelaşi timp, vor să-l facă pe Pilat să creadă că ei sînt cei mai zeloşi apărători ai dominaţiei romane. Pilat cunoştea prea bine sentimentele iudeilor, cît şi aspiraţiile lor naţionale, ca să le dea crezare. El doreşte să-L asculte şi pe inculpat, potrivit cu principiul juridic al romanilor: «audiatur et altera pars!».

Intră în pretoriu şi-L întrebă pe Domnul: «Eşti tu regele iudeilor?». Faptul acesta este reţinut de toţi sfinţii evanghelişti (Matei 27, 11; Marcu 15, 2; Luca 23, 3; Ioan 18, 33).

Procesul înaintea procuratorului se desfăşoară într-o atmosferă cu totul diferită de aceea dinaintea Sinedriului. Pilat cercetează pe Iisus cu răbdare. Evangheliştii ne redau crîmpeie din acest interogatoriu şi se completează reciproc. Pilat, care îi detestă din tot sufletul pe iudei, este frapat de inocenţa Domnului Hristos şi se convinge că din răutate L-au adus în faţa lui (Matei 27, 18). Îl socoteşte mai mult ca pe un visător. Face mai multe încercări de a-L elibera, dar intervenţiile lui se dovedesc inutile faţă de rezistenţa adversarilor lui Iisus. La un moment dat, înţelegînd că Iisus este galileean şi pentru a scăpa de acest proces încurcat, găseşte o cale să-L trimită în faţa lui Irod Antipa (tetrarhul Galileii şi Pereii), aflat întîmplător la Ierusalim. Acest episod îl relatează numai Sf. Evanghelist Luca 23, 7-12. Nici Irod nu-L găseşte vrednic de moarte. Se mulţumeşte doar să dispună ca să-L îmbrace «într-o haină strălucitoare» şi-L trimite înapoi la Pilat (Luca 23, 11). Era o mantie de paradă, prin care voia să ridiculizeze «pretenţiile» regale ale lui Iisus. Gestul va fi preluat de ostaşii lui Pilat; aceştia îl vor îmbrăca în «purpură» (o tunică roşie, purpurie, din echipamentul cavaleriştilor romani), simulînd hlamida regală.

Pilat convoacă pe sinedrişti şi poporul prezent şi declară că Iisus este nevinovat (Luca 23, 13-16). Ar fi trebuit ca în acel moment să-L elibereze. Însă, fiind fire şovăitoare, la insistenţele acestora de a-L condamna, propune un compromis: îl va bate, apoi îl va elibera (Luca 23, 16). Revine şi propune un alt compromis: pentru că în virtutea unui vechi obicei al iudeilor, guvernatorul roman putea elibera (cu ocazia Paştilor) un deţinut, pe care-l alegea poporul. Propune pe Iisus şi pe tîlharul Varava, crezînd că poporul va prefera pe Iisus. Dar se înşelă. Orbit de ură, fanatizat de căpetenii şi de farisei, poporul prezent cere eliberarea lui Varava şi răstignirea lui Iisus (Matei 27, 21-23). Momentul acesta este evocat într-o carte extraordinară, scrisă de Maria Corelli, care dă cititorului o imagine foarte vie şi limpede a tragediei de pe Golgota, intitulată «Varava».

Pilat revine asupra primului compromis: dispune ca Domnul să fie bătut. Plin de sînge este adus înaintea poporului şi-L prezintă: «Iată Omul», crezînd că-i va impresiona starea Lui. Însă poporul îi cere răstignirea. Temîndu-se de împărat, pentru că-L învinuiau pe Iisus că este răzvrătitor, Pilat rosteşte verdictul de condamnare (Ioan 19, 14). Totodată, ţine să le arate iudeilor că se consideră nevinovat de sîngele lui Iisus şi îşi spală mîinele în mod simbolic înaintea lor, zicînd: «Nevinovat sînt eu de sîngele dreptului acestuia. De acum, pe voi vă priveşte! Şi tot poporul, răspunzînd, a zis: sîngele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri» (Matei 27, 24-25). Atunci l-a eliberat pe Varava, iar pe Iisus, după ce L-a biciuit, L-a dat să fie crucificat (Matei 27, 26).

Biciuirea unei victime înainte de crucificare era astfel: condamnatul era despuiat mai întîi cu de-a sila de veşminte şi legat de un par sau stîlp în tribunal. Urma apoi, cruda şi îngrozitoarea biciuire, pe care o executau lictorii sau flagelatorii. Cu toate că legea iudeilor limita numărul loviturilor la patruzeci, romanii nu ţineau cont de asemenea restricţii; aşa încît victima era la cheremul celui care o biciuia.

Unealta cu care se săvîrşea biciuirea se numea flagrum (flagel). Ca efect urmau răni mari şi carne sfîşiată în trupul omului. Eusebiu al Cæsareei, istoric bisericesc spunea, în Epistola sa către Biserica din Smirna, cu privire la biciuirea romană pe care o aveau de îndurat cei ce urmau să fie executaţi: osînditul avea venele sparte şi deschise şi… se putea vedea pînă şi muşchii, tendoanele şi măruntaiele nenorocitului.

S-a presupus că modul în care a fost biciuit Hristos a fost chiar mai dur decît se întîmpla de obicei. Pilat nu avea la îndemînă lictori pentru biciuirea lui Iisus şi din această cauză şi-a folosit soldaţii. Aşadar, judecînd după însuşi caracterul acestor soldaţi nemiloşi şi josnici, se poate crede că brutalitatea vădită de lictori a fost cu mult întrecută în acest caz.

Era vineri, înainte de Paşti, al şaselea ceas din zi (adică ora 12). Cu aceasta, procesul s-a încheiat. Pilat lucrează împotriva datoriei sale. Nu a dovedit curajul şi bărbăţia unui adevărat magistrat roman. Se declară nevinovat cînd ucide un nevinovat. El nu ascultă nici de propria sa conştiinţă, nici de sfatul soţiei sale Claudia Procula (Matei 27, 19).

Tradiţia zice, că amintirea osîndirii lui Iisus l-a urmărit pînă la moarte. Sentimentele de remuşcare, amplificate o dată cu trecerea anilor, îi readuceau mereu în faţa ochilor momentul acelei judecăţi. A sfîrşit, aruncîndu-se într-un lac de munte, din apropierea locului unde era exilat (în Galia, de către Caligula), avînd iluzia că lacul era acel lighean, în care el şi-a spălat mîinele, ca semn de disociere de sentinţa dată, dar şi de slăbiciunea din partea sa. El rămîne părtaş la răstignirea Mîntuitorului, avînd a primi aceeaşi grea osîndă şi în cer, şi pe pămînt. Pedeapsa primită de Pilat de la oameni se cunoaşte. Istoria ne spune că a fost depus din demnitatea de procurator al Iudeii, în anul 36 şi că Vitellius, proconsulul Siriei, l-a trimis la Roma, ca să dea socoteală de cruzimile, abuzurile şi nedreptăţile pe care le săvîrşise în Iudeea şi Samaria. Împăratul Caligula, găsindu-l vinovat, l-a exilat în Galia. Acolo, el s-a sinucis de disperare, apucînd calea lui Iuda Iscarioteanul.

Răstignirea este cel mai însemnat moment din activitatea mesianică a Mîntuitorului. Ea constituie jertfa supremă prin care Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat a luat asupra Sa păcatele lumii şi împacă pe om cu Creatorul. Este firesc ca toţi evangheliştii să-i consacre un loc considerabil în scrierile lor.

Trimiterea la moarte prin crucificare este un supliciu atestat la perşi, în mod sporadic la greci şi foarte frecvent la romani. Prima menţiune a aplicării acestei pedepse cu moartea în Palestina se află la Joseph Flavius, care o leagă de persecuţia lui Antioh al VI-lea Epiphanes. La romani, crucificarea a fost aplicată sclavilor şi tîlharilor, dar niciodată cetăţenilor romani.

Crucea este cel mai crud instrument de tortură şi de pedeapsă în lumea veche. Din această cauză romanii o rezervaseră numai rebelilor şi sclavilor. Iudeii o considerau blestem dumnezeiesc (Deuteronom 21, 23; Galateni 3, 13) şi o adevărată sminteală (I Corinteni 1, 23). Răstignirea era precedată din oficiu de flagelare, adică de o cruntă biciuire, care rănea pînă la desfigurare trupul condamnaţilor.

După flagelare, osîndiţii erau siliţi să-şi ducă singuri crucea pînă la locul răstignirii. Aceasta trebuia să înspăimînte pe toţi aceia care s-ar mai fi putut gîndi să calce legile romane. De aceea se alegeau întotdeauna, pentru răstignire, locurile cele mai frecvente şi zilele de tîrg sau de sărbătoare. Vina celor condamnaţi se scria pe tăbliţă, spre a fi purtate de ei şi spre a se ataşa apoi pe cruce. Ea era strigată de un aprod tot timpul lugubrului cortegiu spre a fi auzită de mulţimi. Crucile se făceau de la caz la caz. După întrebuinţarea se nimiceau. Ele aveau diferite forme. Pe timpurile romanilor, cea mai simplă formă era cea cu trei braţe (T), numită: crux commissa (committo, -ere – a uni, a îmbina, a încheia). Alt tip de cruce folosită de romani era cea cu patru braţe: crux immissa (immitto, -ere – a introduce, a vîrî) şi crucea plecară: crux decussata (decusso, -are – a încrucişa), numită şi crucea Sf. Andrei.

Crucea Mîntuitorului se pare că a fost, după relatările Părinţilor bisericeşti şi scriitorii creştini (Sf. Irineu, Tertulian, Fer. Augustin etc.) o cruce dreaptă cu patru braţe (), părere susţinută şi de faptul că, deasupra capului Domnului, cînd era crucificat, atîrnă tăbliţa cu însemnarea: «Iisus Nazarineanul, regele iudeilor», scrisă în greceşti: Ιησους ο Ναζωραιος ο Βασιλευς των Ιουδαιων (Iisus o Nazoreos o Vasilevs ton Iudeon), latineşti: IESVS NAZARENVS REX IVDÆORVM (Iezus Nazarenus Rex Iudeorum) şi evreieşti: ישוע הנצרי ומלך היהודים (Yeshua` ha Notsri wu`Melech ha Yehudim) (Luca 23, 38).

Judecînd după relicvele păstrate din Crucea Domnului, se crede că era făcută din lemn de cedru şi era deosebit de înaltă (peste trei metri), pentru că Evanghelistul Ioan în cap. 19, 29 ne spune că Domnul, cînd era pe cruce, a fost adăpat cu oţet şi că buretele cu oţet ce I s-a oferit a fost pus într-un băţ de isop. Băţul de isop are, de obicei, o lungime de 1m şi ceva, iar un om de înălţime mijlocie ajunge cu mîna ridicată pînă la 2 m. Deci, pînă la gura Mîntuitorlui era o înălţime de aproximativ 3 m; dacă adăugăm partea de deasupra capului şi partea introdusă în pămînt de circa 0,5 m., rezultă că înălţimea totală a braţului vertical era de pînă la 4 m. Mîntuitorul, istovit de chinurile fizice şi cele morale, a căzut sub povara crucii. Se presupune că ea avea greutatea de peste 90 kg. Ca loc de răstignire a fost ales dealul Golgota, cuvînt aramaic, care înseamnă Locul Căpăţînii (Matei 27, 33). Este o stîncă uriaşă, calcaroasă, care semăna de la distanţă cu un craniu. Era situată în afara cetăţii, în partea de nord-vest a oraşului, la o distanţă de cîteva sute de metri. Se ajungea acolo ieşind prin poarta Efraim, de unde porneau drumurile spre Samaria şi Galileea, spre Pereea, spre Cæsareea, spre Iaffa şi spre Betleem.

Unii au fost de părerea, că locul a fost numit aşa din cauza multelor cranii de oameni morţi, care se găseau aici. Dacă ar fi fost aşa, atunci de bună seamă, că iudeii s-ar fi sfiit să vină pînă aici în pragul serbării Paştilor, de frică să nu se întineze. Exigeţii mai vechi (Origen, Sf. Ambrozie, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Epiphanes) ne spun, că locul acesta ar fi fost numit «locul căpăţînii», pentru că aici s-ar fi găsit îngropat, după o veche tradiţie iudaică, capul celui dintîi om – Adam. Totuşi existenţa unei astfel de tradiţii vechi iudaice pentru timpurile Domnului nostru Iisus Hristos nu se poate dovedi. Cînd convoiul a sosit la Golgota, prima grijă a celor ce-L însoţeau pe Domnul a fost, ca să-I dea o băutură ameţitoare, ca El să nu simtă atît de mult chinurile şi durerile răstignirii. A oferi celor condamnaţi la moarte o băutură ameţitoare era un obicei vechi al iudeilor, format în baza celor scrise în Pildele lui Solomon 31, 6. Băutura ameţitoare se pregătea din vin amestecat cu smirnă. Vinul, amestecat cu smirnă şi tămîie, capătă un gust amar. De aceea, evanghelistul Matei zice că «Vinul era amestecat cu fiere». Cu pregătirea acestui fel de băuturi se ocupau mai ales femeile. Grupul de femei pioase, care-L însoţeau pe Domnul, vor fi avut grijă, să-I ofere această băutură, pentru a-şi arăta dragostea şi compasiunea faţă de soarta tristă a Domnului. Domnul a gustat din această băutură, dar a refuzat să o bea, pentru că voia să sufere moartea de pe Cruce, cu deplină conştiinţă.

Răstignirea se executa astfel: Crucea se înfipgea în pămînt şi se fixa bine cu ţăruşi. Cel condamnat se urca pe o scară sau era tras cu funii şi aşezat pe un ţăruş fixat cam în mijlocul braţului de jos al crucii, pe care se sprijinea greutatea trupului celui crucificat, pentru a se evita sfîşîierea mîinilor fixate de braţul orizontal al crucii. Pentru a putea fixa mîinile şi picioarele celui condamnat cu cuie puternice, trupul acestuia se lega cu funii de cruce. Faptul că atît mîinile, cît şi picioarele Domnului i-au fost pironite cu cuie mari, ni-l mărturiseşte Domnul însuşi mai tîrziu (Luca 26, 39 paralel Psalmi 21, 18). Numai cu privire la un mic amănunt există divergenţe de păreri. Unii susţin că fiecare picior al Domnului a fost pironit cu cîte un cui puternic, aşadar, ar fi fost peste tot patru cuie, pe cînd alţii sînt de părerea, că ambele picioare ar fi fost unul peste altul şi ar fi fost pironite numai cu un cui. Este mai probabil părerea celor dintîi; cea de a doua are la bază numai motive simbolice. Începînd cu sec. XV întîlnim şi picturi care ne arată, că Domnul ar fi fost pironit pe cruce încă pe cînd acesta zăcea la pămînt. Crucea cu trupul celui crucificat a fost apoi ridicată în sus şi înţepenită în pămînt. Oricare din aceste variante este posibilă. De obicei, cei răstigniţi erau dezbrăcaţi de hainele lor. Hainele aparţineau celor însărcinaţi cu executarea pedepsei. Despre Domnul Iisus Hristos, evangheliştii ne spun că, înainte de a fi crucificat, a fost dezbrăcat de hainele sale şi soldaţii însărcinaţi cu răstignirea Lui şi le-au împărţit, aruncînd sorţi asupra lor (Matei 27, 35). Aceasta corespunde unei vechi datini iudaice. Din faptul că au făcut din hainele Lui patru părţi şi a mai rămas tunica sau cămaşa (Ioan 19, 23), rezultă că numărul soldaţilor însărcinaţi cu răstignirea Domnului a fost patru. Despre tunică sau cămaşă se spune că era fără cusătură, de sus ţesută în întregime, iar soldaţii, ca să nu o sfîşie, au tras pentru ea la sorţi. Ea a oferit mai tîrziu tema unei cărţi celebre: Cămaşa lui Hristos, de Lloyd C. Douglas, o prezentare romanţată a epocii, însă cu respectarea datelor istorice, care merită a fi citită.

Sulpicius Severus, Ambrozie şi Rufin susţin teoria că Sf. Elena, mama lui Constantin cel Mare, a găsit Sf. Cruce pe care a fost răstignit Hristos, iar noul Martirologiu Roman, spre deosebire de cel precedent, afirmă că Sf. Elena nu numai că s-a dus în locurile unde Hristos s-a născut, a murit şi a înviat, dar că «a găsit ieslea şi crucea Domnului» (praesaepe et crucem Domini invenit).

Omilia Sf. Ambrozie, din anul 385, constituie prima atribuire oficială a găsirii Sf. Cruci de către Sf. Elena. Însă Fer. Ieronim, care a trăit aproape de Betleem, nu menţionează numele împărătesei în povestirea descoperirii Sf. Cruci, iar Eusebiu nu spune că Sf. Elena ar fi mers în Ţara Sfîntă pentru a găsi Crucea Sfîntă.

Într-o scriere apocrifă se povesteşte despre găsirea a trei cruci şi a patru cuie într-un bazin în formă de puţ (pentru păstrarea apei de ploaie) la est de muntele Calvar. Problema era cum se putea afla care a fost crucea lui Hristos şi care au fost crucile tîlharilor? Numeroase legende şi tradiţii amintesc diferite metode la care s-a apelat pentru a descoperi crucea lui Hristos. De exemplu, se spune că odată cu crucile s-a găsit şi o inscripţie pe una dintre ele şi aşa a fost recunoscută crucea lui Hristos; o altă teorie neagă acest argument susţinînd că nu exista posibilitatea demonstrării că această inscripţie a aparţinut crucii Mîntuitorului şi atunci au adus o femeie muribundă şi au pus-o să atingă toate cele trei cruci şi cînd a atins crucea lui Iisus s-a vindecat; o altă teorie susţine că doar un braţ avea pe el această inscripţie şi pentru a afla care este cealaltă parte a crucii au folosit aceeaşi metodă de mai sus, cu un om muribund.Tot o legendă spune că, în anul 328, Sf. Elena a dus o parte din Sf. Cruce la Nicomidia, iar cealaltă a fost plasată în Bazilica Sf. Cruci din Ierusalim, de la Roma. Se spune, de asemenea, că împăratul Constantin ar fi inserat fragmente din Sf. Cruce în statuia sa de la Constantinopol.

O povestire scrisă de pelerina Egeria, în sec. IV, descrie adorarea unei relicve din Sf. Cruce, la Ierusalim, în Vinerea Sfîntă. O povestire siriană, Doctrina lui Addai, susţine că, la mai puţin de zece ani după Înălţarea Domnului, soţia împăratului Claudius Cæsar s-a dus în Ţara Sfîntă şi, obligîndu-i pe evrei să-i arate unde sînt ascunse crucile, a identificat crucea lui Hristos printr-o minune pe care Hristos a făcut-o fiicei sale.

Analiştii care consideră Doctrina lui Addai mai veche decît De inventione crucis dominicae (Despre găsirea Crucii Domnului, cca. 550) susţin că această legendă a stat la baza istoriei Elenei şi a descoperirii crucii în timpul lui Constantin. În textele catehetice, (cca. 345) Sf. Chiril din Ierusalim vorbeşte despre lemnul Crucii: «A fost împărţit, fragment după fragment şi a umplut aproape întreaga lume»[2].

La întrebarea, dacă Domnul a avut o năframă în jurul coapselor, unii răspund afirmativ, alţii negînd. Părerea primilor este mai probabilă, din următoarele motive: termenul «gol» atît în Sf. Scriptură, cît şi la scriitorii profani ai timpului, nu înseamnă întotdeauna complet dezbrăcat, dar îmbrăcat sumar (facem comparaţie cu Fapte 19, 16; Iacov 2, 15; Ioan 21, 7). De asemenea, sfiala pe care iudeii o aveau faţă de goliciunea trupului omenesc (prevederile mosaice în acest sens spun: Levitic 18, 6-17), cît şi prezenţa femeilor la crucificare, ne fac să presupunem că Domnul purta o năframă în jurul coapselor Sale. În apocrifa Actele lui Pilat se spune precum că Domnul purta o năframă în jurul coapselor Sale (gr. λεντιον).

Evangheliştii nu ne spun, dacă Domnul Iisus Hristos a fost crucificat cu cununa de spini pe cap sau nu. Însă aceeaşi apocrifă: Actele lui Pilat, ne spune că Domnul a purtat cununa de spini în cale spre Golgota şi acest fapt îl confirmă şi Origen.

MOARTEA ŞI ÎNVIEREA DOMNULUI.

Mărturiile istorice şi medicale arată cît se poate de limpede, că Iisus Hristos a murit înainte de a fi străpuns, venind în sprijinul perspectivei tradiţionale cum că suliţa, înfiptă între coastele din partea dreaptă, i-a perforat nu doar plămînul drept, dar şi pericardul, certificîndu-i moartea. Prin urmare, interpretările care se nasc din presupoziţia că Hristos nu a murit pe Cruce contravin ştiinţei medicale moderne.

Toate cele patru Evanghelii concordă în afirmaţia că Iisus a murit într-o zi de vineri (παρασκευη, ziua pregătirii sabatului, Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54; Ioan 19, 31). Există însă o aparentă discordanţă între sinoptici şi Sf. Evanghelist Ioan în ce priveşte data. După Evangheliile sinoptice, Iisus a mîncat Paştile în seara dinaintea zilei morţii Sale pe Cruce. Paştile iudaic începea în seara zilei de 14 nisan, deci după felul de a socoti al iudeilor (ziua se socotea la iudei începînd cu seara precedentă) – în 15 nisan.

După Evanghelia a patra, Iisus a murit în timp ce la Templu se junghiau mieii pascali, adică în după-amiaza zilei de 14 nisan. Într-adevăr, după exprimările sinopticilor, Cina cea de Taină pare a se fi desfăşurat în cadrul unei cine pascale. Pregătirea Cinei are loc în ziua cea dintîi a Azimelor (Marcu 14, 12). Iar cînd s-a aşezat la masă, Iisus a zis: «Cu dor am dorit să mănînc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea» (Luca 22, 15). Sf. Ioan însă îşi începe relatarea despre patimi cu precizarea: «Iar înainte de praznicul Paştilor…» (Ioan 13, 1); iar cînd relatează scena procesului dinaintea lui Pilat, observă că iudeii «n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să manînce paştile» (Ioan 18, 28). Mai departe, Sf. Ioan arată că Iisus a fost condamnat în «ziua pregătirii (Vinerea) Paştilor» (Ioan 19, 14) şi că a fost crucificat în aceeaşi zi (Ioan 19, 31). Data indicată de Sf. Ioan este confirmată de 1 Corinteni 5, 7 – Iisus a murit pe cruce în ziua în care se jertfeau mieii pascali, adica în 14 nisan.

Revenind la sinoptici, vom remarca faptul, că nici ei nu lasă deloc impresia că ziua morţii lui Iisus era o zi de sărbătoare a iudeilor. Străjerii care iau parte la arestarea lui Iisus poartă arme (Marcu 14, 47). Simon din Cirene revine de la ţarină unde, desigur, a lucrat (Marcu 5, 21). Magazinele sînt deschise, căci Iosif din arimateea cumpără giulgiul, iar femeile mironosiţe cumpără aromate (Marcu 5, 46; Luca 23, 56). Toate aceste activităţi n-ar fi putut avea loc în prima zi, cea mai solemnă – a Paştilor (adică în 15 nisan). Pe de altă parte, nici detaliile pe care sinopticii le dau cu privire la Cina din Joia Mare nu lasă deloc impresia că a fost vorba acolo de o masă pascală iudaică. La masă se găseşte pîine (αρτος), adică pîine dospită, iar nu azimă (Matei 26, 26); nu se pomeneşte nimic de ierburile amare, obligatorii la masa pascală iudaică. Toate aceste date ne obligă să afirmăm, cu Sf. Ioan, că răstignirea Domnului a avut loc în ziua de 14 nisan, corespunzătoare zilei de 7 aprilie din calendarul nostru; în seara aceleeaşi zile urma să înceapă Paştile iudaic. Cina din seara precedentă a fost o cină pascală, dar nu în sensul că Mîntuitorul ar fi celebrat cu ucenicii Săi Paştile iudaic, care începea de fapt în seara zilei următoare, ci în sensul că El a instituit atunci un nou Paşti, adică taina Sfintei Euharistii, care avea să fie pentru Biserică o permanentă actualizare a jertfei adevăratului Miel Pascal.

Domnul a fost crucificat pe cînd era procurator Ponţiu Pilat, deci între anii 26 – 36. Ştiind că răstignirea Sa a avut loc într-o zi de vineri, avem de ales între trei ani în care ziua de 14 nisan a căzut vinerea: anume, între anii 27, 30 şi 33.

Deoarece activitatea Mîntuitorului a început cîndva între anii 26 – 28 şi a durat cu siguranţă mai mult de doi ani, dar cu aceeaşi siguranţă mai puţin de patru ani, moartea Sa n-a putut avea loc nici în anul 27, nici în anul 33. Concluzia clară este că Mîntuitorul a fost crucificat, a murit şi a fost pus în mormînt în ziua de vineri, 14 nisan, adică 7 aprilie, anul 30 al erei creştine.

Mormîntului lui Iosif din Arimateea, în care a fost pus trupul lui Hristos a constituit pentru autorii Evangheliei într-adevăr un subiect de mare interes. Termenul pentru mormînt apare de treizeci şi două de ori în consemnările celor patru Evanghelii referitoare la Înviere.

Apropierea zilei de Sabat şi, astfel, necesitatea ca lucrurile să fie cît mai grabnic rînduite, se poate să-i fi dat ori să-i fi impus lui Iosif din Arimateea ideea de a aşeza Trupul lui Iisus Hristos în propriul său mormînt de curînd săpat în stîncă, acolo unde nimeni nu mai fusese pus.

Crucea a fost coborîtă şi întinsă pe pămînt; cuiele au fost scoase, iar fumiile dezlegate. Iosif, ajutat de cei din jurul său, a înfăşurat Trupul Mîntuitorului într-o pînză curată de in, purtîndul la mormîntul săpat în stîncă care se afla într-o grădinî din vecinătate. Mormîntul sau peştera din stîncă (ebr. meartha) avea nişte kukhin în care se aşezau morţii. Va rămîne consemnat faptul că la intrarea în mormînt (şi înăuntrul stîncii) se afla o curte (de aproape trei metri pătraţi), unde se depunea în mod obişnuit catafalcul şi unde purtătorii se adunau pentru a săvîrşi ultimele slujbe rînduite pentru mort.

Un alt membru al Sinedriului, Nicodim – ucenic ascuns al lui Hristos, a venit, aducînd cu sine un sul de smirnă şi aloe, amestecul de miresme binecunoscut iudeilor în vederea ungerii şi înmormîntării. În această curte a mormîntului a avut loc grabnica îmbalsamare.

Pe vremea lui Hristos, se foloseau, potrivit obiceiului, mari cantităţi de mirodenii pentru îmbalsamarea morţilor, mai cu seamă în cazul persoanelor care se bucurau de înaltă cinstire.

Trupul a fost aşezat pe o lespede de piatră, strîns legat în fîşii de pînză şi acoperit cu mirodenii. Evanghelistul Ioan ne spune că s-au folosit în jur de o sută de litri, cantitate după toate probabilităţile mai mult decît suficientă. Iosif era un om bogat şi dorea, fără îndoială, să-şi ispăşească laşitatea din timpul vieţii lui Hristos printr-o slujbă funerară ieşită din comun. Oricît de însemnate, asemenea cantităţi sînt consemnate în multe situaţii similare. Ravinul Gamaliil, contemporan al lui Iisus Hristos, a fost îngropat cu o sută patruzeci şi cinci de litri de mirodenii. Joseph Flavius, istoricul iudeu al secolului întîi, în Antichităţi iudaice, aminteşte funerariile lui Aristobul, ucis la nici optsprezece ani, slujind înalta preoţie numai un an[3].

Pregătit pentru înmormîntare conform obiceiului evreesc, trupul era îndeobşte spălat şi îndreptat, apoi strîns înfăşurat, de la subsiori pînă la glezne, în fîşii de in late de aproximativ treizeci de centimetri. Mirodenii aromatice, de o consistenţă adesea cleioasă, se ungeau între straturi sau îndoituri. Acestea slujeau ca substanţe conservante, pe de o parte, şi ca un adeziv de natură să întărească faşele de pînză într-un acoperămînt rigid, pe de altă parte. Termenul folosit de Evanghelistul Ioan (gr. έδησαν) este perfect concordant cu limbajul din Luca 23, 53, unde scriitorul spune că trupul a fost înfăşurat în pînze de in. În dimineaţa primei zile a săptămînii, veşmintele de îngropăciune se aflau în mormînt, cu toate că trupul lui Iisus dispăruse.

Faptul că Iosif din Arimateea l-a rugat pe Pilat să îngăduie înmormîntarea lui Iisus în chiar ziua răstignirii (Matei 27, 58) s-a dovedit a fi în strictă concordanţă cu obiceiurile şi cerinţele Legii mozaice («…trupul lui să nu rămînă peste noapte spînzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spînzurat pe lemn şi să nu spurci pămîntul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire» Deuteronom 21, 23). Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu-Se blestem pentru noi (Galateni 3, 13).

O dată ce relatarea înmormîntării este, în esenţă, credibilă, se poate deduce fără dificultate de aici că mormîntul lui Iisus Hristos a fost găsit gol, iar locul unde a fost înmormîntat – nu putea rămîne necunoscut nici iudeilor, nici creştinilor. Credinţa întemeiată pe Înviere n-ar fi avut cum să supraveţuiască dacă trupul neînsufleţit al lui Iisus se afla încă în mormînt. Ucenicii n-aveau cum să creadă în Învierea lui Iisus Hristos; şi chiar dacă ar fi crezut, propovăduirea acestei Învieri ar fi fost întîmpinată cu scepticism, iar adversarii iudei ar fi avut ocazia să dea totul în vileag, poate chiar aducînd drept dovadă trupul. Nimeni nu poate afirma istoricitatea relatării cu privire la înmormîntare, tăgăduind totodată, în mod plauzibil, istoricitatea mormîntului gol.

O obiecţie frecventă adusă Învierii este că textele celor patru Evanghelii conţin evidente contradicţii. Dacă ele ar fi puse pe patru coloane paralele, ar ieşi la iveală diferenţe ce nu pot fi ignorate. Şi totuşi, aceste deosebiri evidente nu fac decît să confirme adevărul relatărilor, iar nicidecum să-l nege. Mult mai curînd ne-ar trezi suspiciunea prezentarea celor patru istorisiri în aceeaşi ordine şi cu exact aceleaşi detalii. Ne-am putea pune atunci întrebarea de ce nu s-au numit cei patru scriitori drept coautori ai uneia şi aceleiaşi povestiri. Evident, lucrurile nu stau astfel. Nici una dintre cele patru Sf. Evanghelii nu conţine toate detaliile a ceea ce s-a întîmplat de fapt.

Sf. Matei este unicul care vorbeşte despre prima înfăţişare a lui Iisus Hristos în faţa femeilor mironosiţe, în timp ce doar Sf. Luca relatează episodul celor doi discipoli pe drumul spre Emaus. Întîlnirea cu Maria Magdalena este omisă atît de Sf. Matei cît şi de Sf. Luca. Numai Sf. Ioan vorbeşte despre apariţia Domnului în camera de sus, cînd Toma nu era prezent, ca şi despre apariţia la Marea Galileei. În nici o situaţie, patru martori care participă împreună la un eveniment, nu l-ar transcrie în exact aceeaşi manieră sau reţinînd aceleaşi detalii. Dacă ar face-o, ar da dovadă de o implicită complicitate. Dacă diferenţele existente ar privi esenţa evenimentului, îndoielile ar fi justificate, dar cînd aspectele principale concordă în relatarea fiecărui martor, diferenţele mai puţin esenţiale vin doar să confirme validitatea acestora şi, în nici un caz, s-o conteste. Trebuie, totodată, remarcat că nici unul dintre detaliile prezente nu contrazice în mod necesar pe un altul, ci, mai curînd, ele se întreţes pentru a oferi imaginea de ansamblu. Aceste diferenţe între detaliile alese de fiecare povestitor pentru a fi incluse în istorisirea Învierii, conţin elemente nesemnificative ce nu primejduiesc în nici un fel coerenţa subiectului central.

O aparentă contradicţie ce pune probleme multor cititori este cea referitoare la îngerii care se aflau la mormîntul lui Iisus. Sf. Matei şi Sf. Marcu spun că îngerul a vorbit femeilor, în vreme ce Sf. Luca şi Sf. Ioan indică prezenţa a doi îngeri la mormînt. Apare astfel o discrepanţă între relatările lui Sf. Matei şi Sf. Marcu pe de-o parte, care vorbesc de un înger, şi cele ale lui Sf. Luca şi Sf. Ioan pe de alta, care reţin prezenţa a doi îngeri. Şi totuşi, Sf. Matei şi Sf. Marcu nu spun că ar fi fost doar un singur înger la mormînt, ci doar că un înger a vorbit femeilor. Această afirmaţie nu-i contrazice pe Sf. Luca şi Sf. Ioan, pentru că Sf. Matei şi Sf. Marcu specifică faptul că un înger a vorbit fără să spună că era un singur înger prezent sau că doar unul a vorbit. E posibil ca unul dintre îngeri să fi vorbit pentru amîndoi, astfel că el a fost scos în evidenţă. Nimic nu indică prezenţa unei discrepanţe.

Deşi anumite elemente din Scripturi sînt prezentate într-un mod diferit, toate părţile esenţiale sînt coerente între ele. Relatările sînt în acord că Iisus a murit şi a fost îngropat; că moartea Lui i-a luat pe discipoli pe nepregătite, lăsîndu-i într-o stare de confuzie; că în dimineaţa Paştelui mormîntul era gol; că mormîntul gol nu i-a convins de Învierea lui Iisus; că Maria a crezut că trupul a fost furat.

Scriitorii Scripturilor vorbesc cu toţii despre experienţele trăite de discipoli, experienţe ce i-au condus la concluzia că apariţiile sînt ale lui Iisus Hristos înviat. Este bine ştiut faptul că iudaismul primului secol nu conţinea ideea unui Mesia mort şi înviat ca o realitate istorică. Discipolii au vestit Învierea lui Iisus Hristos în Ierusalim, locul în care Iisus a fost omorît şi îngropat. Toate aceste elemente, luate împreună, constituie o dovadă puternică în sensul validităţii Învierii. În cazul acestor adevăruri fundamentale nu există absolut nici o contradicţie. Aşa numitele diferenţe în relatări reies din selecţia detaliilor care i-au impresionat cel mai profund pe unul sau altul dintre martorii Învierii Domnului nostru sau pe scriitorii celor patru Evanghelii.

Chiar şi cea mai minuţioasă şi critică examinare făcută de-a lungul secolelor nu a putut şi nu va putea să distrugă puternicele mărturii ce arată că Iisus a înviat, cu adevărat, a treia zi, mulţi fiind cei care L-au văzut.

Dintre unsprezece Apostoli, zece au murit martiric pentru credinţa lor în două lucruri fundamentale: Învierea lui Iisus şi faptul că El a fost Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost torturaţi şi chinuiţi, avînd să înfrunte pînă la urmă moartea prin cele mai crunte metode cunoscute la acea vreme: Petru – crucificat; Andrei – crucificat; Matei – ucis cu sabia; Ioan – moarte naturală; Iacov, fiul lui Alfeu – crucificat; Filip – crucificat; Simon – crucificat; Tadeu – ucis cu săgeţi; Toma – ucis cu lancea; Vartolomeu – crucificat; Iacov, fiul lui Zevedeu – ucis cu sabia;

Replica pe care mulţi oameni o dau cu atîta uşurinţă este: «Ei bine, nenumăraţi oameni din istorie au murit pentru o minciună; aşa că acest fapt nu dovedeşte nimic». Într-adevăr, mulţi oameni au murit pentru o minciună, crezînd însă cu tărie că era un adevăr. Dacă Învierea n-ar fi avut loc (adică încrederea lor ar fi fost falsă), ucenicii ar fi ştiut acest lucru. Nu pot găsi nici un argument pentru a demonstra că ei ar fi putut să se înşele. De aceea, aceşti zece bărbaţi nu numai că ar fi murit pentru o minciună – şi aici este cheia problemei – dar ei ar fi trebuit să fi ştiut că aceasta era o minciună. Ori, ar fi greu să găseşti în istorie zece persoane care să moară pentru aceeaşi cauză, ştiind că este o minciună[4].

Trebuie să cunoaştem cîţiva factori pentru a putea înţelege mai bine ceea ce s-a întîmplat. Mai întîi, atunci cînd apostolii au scris sau au vorbit, ei au făcut aceasta în calitate de martori oculari ai evenimentelor pe care le-au descris.

Sf. Petru spunea: «În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri mărirea Lui» (2 Petru 1, 16). Apostolii cunoşteau desigur diferenţa dintre mit sau legendă şi realitate.

Sf. Ioan subliniază aspectul mărturiei nemijlocite în cunoaşterea evreilor: «Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mîinile noastre cu privire la Cuvîntul Vieţii – pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţa care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată; deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Iisus Hristos» (1 Ioan 1, 1-3).

Sf. Luca spunea: «Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită a lucrurilor ce s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvîntului, am găsit şi eu cu cale, prea-alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obîrşia lor, să ţi le scriu în şir, unele după altele» (Luca 1, 1-3).

Apoi, în cartea Faptele Apostolilor, Sf. Luca descrie perioada de 40 de zile de după Înviere, în care ucenicii L-au observat pe Iisus îndeaproape: «Teofile, în cea dintîi carte a mea am vorbit despre tot ce a început Iisus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început, pînă în ziua în care s-a Înălţat la Cer, după ce prin Duhul Sfînt dăduse poruncile Sale Apostolilor pe care-i alesese. După Patima Lui, li s-a înfăţişat viu prin multe dovezi, arătîndu-li-se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu» (Fapte 1, 1-3).

Sf. Ap. Ioan îşi începe ultimul capitol al Evangheliei, spunînd: «Iisus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sînt scrise în cartea aceasta» (Ioan 20, 30).

Apostolii înşişi au avut nevoie să fie convinşi de faptul că Iisus a înviat din morţi. La început, ei n-au crezut. Ei au fugit şi s-au ascuns (Marcu 14, 50). Ei n-au ezitat să-şi exprime îndoielile. Abia după ample şi convingătoare dovezi, ei au ajuns să creadă. Apoi, îl mai avem pe Toma, care a declarat că nu va crede că Iisus a înviat din morţi pînă nu-şi va pune degetul în semnul cuielor. Pînă la urmă, Toma a murit moarte de martir pentru credinţa sa în Hristos cel Înviat. Să se fi înşelat el oare? Cu siguranţă că nu.

Apoi, îl avem pe Petru. El s-a lepădat de cîteva ori de Hristos în timpul judecăţii şi pînă la urmă L-a părăsit. Nu la multă vreme după răstignirea pe Cruce şi îngroparea lui Iisus, Petru a apărut în Ierusalim, predicînd cu îndrăzneală, cu riscul vieţii, faptul că Iisus era Hristosul şi că înviase din morţi. Pînă la urmă, Petru a fost crucificat cu capul în jos. Să se fi înşelat şi el oare? Ce s-a petrecut cu el? Ce anume l-a transformat într-un mod atît de dramatic într-un erou al creştinismului? Ce l-a făcut oare în stare să-şi dea viaţa pentru Iisus Hristos? Singura explicaţie satisfăcătoare se află în Epistola 1 Corinteni 15, 5 «…şi că s-a arătat lui Chifa (Petru)».

Dacă Învierea ar fi fost o minciună, apostolii ar fi ştiut cu siguranţă acest lucru. Ar fi putut ei oare să perpetueze cu bună ştiinţă o asemenea înşelăciune? Această posibilitate este exclusă în lumina cunoştinţelor pe care le avem cu privire la calitatea morală a vieţilor lor. Ei au condamnat minciuna, subliniind nevoia ca oamenii să fie cinstiţi. Ei i-au încurajat pe oameni în cunoaşterea adevărului.

Pascal, filosoful francez, scria: «Acuzaţia că apostolii ar fi fost nişte impostori este de-a dreptul absurdă. Haideţi să urmărim concluziile logice ale acestei acuzaţii. Să ni-i imaginăm pe aceşti doisprezece bărbaţi întîlnindu-se după răstignirea lui Hristos şi conspirînd să susţină cu toţii că Iisus a Înviat din morţi. Aceasta ar fi constituit un atac atît la adresa autorităţilor laice, cît şi a celor religioase. Inima omului este nespus de înclinată spre inconsecventă şi instabilitate; ea poate fi clătinată prin promisiuni şi ispitită prin oferte materiale. Dacă unul singur dintre ei ar fi cedat în faţa unei ispite ademenitoare sau ar fi slăbit în faţa argumentelor şi mai puternice ale închisorii, torturii sau ameninţării cu moartea, ei ar fi fost cu toţii pierduţi».

În ziua răstignirii, ei erau plini de amărăciune; în prima zi a săptămînii – plini de bucurie, în ziua răstignirii erau fără speranţă – după trei zile, inimile lor radiau de certitudine şi nădejde. Cînd au auzit pentru prima oară vestea Învierii, ei s-au îndoit şi au fost greu de convins; dar odată ce s-au asigurat, ei nu s-au mai îndoit defel. Care poate fi cauza schimbării petrecute în aceşti oameni, într-un timp atît de scurt? Simpla dispariţie a trupului lui Hristos din mormînt n-ar fi putut transforma sufletul şi caracterul lor într-un mod atît de profund. Trei zile nu sînt de ajuns pentru apariţia unei legende care să-i fi afectat atît de mult. Procesul înfiripării unei legende cere timp. Avem de-a face aici cu un fapt psihologic care are nevoie de o explicaţie serioasă.

Gîndiţi-vă la caracterul martorilor – bărbaţi şi femei care au dat lumii cea mai înaltă învăţătură etică pe care a cunoscut-o vreodată şi pe care, conform mărturiei însăşi duşmanilor lor, ei au trăit-o în propriile lor vieţi. Gîndiţi-vă la absurditatea psihologică pe care o implică faptul de a imagina acest grup de fricoşi înfrînţi, conspirînd într-o bună zi în camera de sus, şi apoi, la numai cîteva zile, devenind o mişcare pe care nici o persecuţie din lume n-a putut-o reduce la tăcere – şi încercînd apoi să atribuie această schimbare dramatică unui fapt cu nimic mai convingător decît această minciună sfruntată cu care căutau să îndoctrineze lumea. O asemenea explicaţie ar fi total lipsită de sens.

[1] Dr. Ioan Fruma, Prof. Dr. Grigorie T. Marcu, Procesul Mântuitorului. Studiu juridic şi teologic, Sibiu 1945, pag. 62

[2] După moartea şi Învierea Domnului, ucenicii Lui au îngropat lemnul crucii, stropit de dumnezeiescul sînge, la poalele Golgotei. În altă variantă a acestui episod, se spune că soldaţii romani care L-au crucificat pe Iisus, după punerea Lui în mormînt, ar fi aruncat cele trei cruci într-o cisternă săpată în piatră, din imediata apropiere a Golgotei, unde se colecta apa de ploaie necesară consumului oraşului. Golgota rămăsese un loc blestemat. Gunoaiele Ierusalimului au fost aruncate cu timpul acolo, în vechea cisternă, acoperind crucile. După trei secole (în anul 326), împărăteasa Elena (mama împăratului Constantin cel Mare) ajunsă la Ierusalim în căutarea Locurilor sfinte, a poruncit să se sape în cetate. Aşa s-au descoperit cele trei cruci de lemn. Crucea pe care fusese răstignit Mîntuitorul a fost uşor identificată, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tîlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor.

Sf. Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufin şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, a trimis acasă, fiului ei Constantin, un fragment din lemnul Sf. Cruci şi două cuie din cele în care fusese pironit Domnul, unul dintre ele fiind ulterior încastrat într-o diademă. Crucea descoperită pe Golgota a fost pusă în Bazilica «Sf. Cruce» din Ierusalim, zidită de împărăteasă. Tot acolo au mai fost depuse un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bazilicii, a fost înălţată o cruce de metal, pe care împăratul Teodosie al II-lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417. Aşa cum spune şi pelerina creştină Egeria (sec. al IV-lea), în Biserica din Ierusalim, sfinţită în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sf. Cruci, descoperită de puţină vreme de Sf. Elena. Dar sărbătoarea liturgică a Înălţării Sf. Cruci s-a stabilit o zi mai tîrziu, pe 14 Septembrie, cînd a fost arătată mulţimii, din amvonul Bisericii Sf. Mormînt, de către Macarie, episcopul Ierusalimului.

Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării Mîntuitorului Iisus, cunoscută ca Biserică a Sf. Mormînt, sau Martirion/Martyrium, iar mai tîrziu «Ad Crucem».

Multe date nu concordă, fiind foarte greu de stabilit cu exactitate adevărul. Surse catolice susţin că, după aproape trei veacuri (în anul 615) racla cu lemnul Sf. Cruci a fost luată ca pradă de război de către perşii care au invadat şi au cucerit Ierusalimul, sub conducerea lui Cosroe Parviz, şi dusă la Ctesifon. După 14 ani, împăratul Heraclie al Bizanţului a readus-o la Ierusalim, depunînd-o (în anul 629) cu mare cinste, în Biserica Sfîntului Mormînt. La 14 septembrie 630, Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor.

În anii 634-635, lemnul Sf. Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă, a cărei amintire s-a păstrat pînă astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 Septembrie.

Aceleaşi surse catolice susţin că urmele acestei părţi din Cruce s-au pierdut definitiv. Relicva, ascunsă în 1009, redescoperită şi reaşezată în Biserica Sf. Mormînt în 1099 de cruciaţi, a căzut în 1187 în mîinile lui Salladin, pe cîmpul de bătălie de la Hattin, unde fusese adusă de episcopul Betleemului, la porunca regelui Ierusalimului, din relicvă rămînînd doar bucăţile trimise de Sf. Elena la Constantinopol şi la Roma. În acest al doilea caz, fragmentul din Sf. Cruce, păstrat în capela Pharos a palatului imperial de pe malul Bosforului, şi celelalte relicve ale Patimilor care se aflau aici au fost achiziţionate între 1241 şi 1242 de către regele Franţei, Ludovic al IX-lea, de la împăratul latin de Constantinopol. Lemnul Sf. Cruci a fost depus în Sainte Chapelle, în 1248, de unde a dispărut în timpul Revoluţiei franceze.

Este sigur că, în perioada iconoclasmului, crucea a fost negată ca şi icoanele. Poate că a fost ascunsă de patriarhul Ierusalimului, eventual, descompusă în bucăţi spre a fi mai uşor de ascuns şi, apoi, scoasă din nou la iveală. Se presupune că a fost trimisă la Constantinopol, atunci cînd pericolul musulman a crescut şi că a stat acolo pînă în preajma căderii Constantinopolului. Unii istorici cred că atunci crucea a fost desfăcută în bucăţi mai mici şi trimisă diferitelor patriarhii, spre salvarea ei. În felul acesta, cei care duceau bucăţile de cruce puteau trece prin controlul musulman fără pericol. Dar, chiar dacă astăzi avem doar fragmente ale Sfintei Cruci, simbolul ei reprezentat în multiple forme rămîne ca semn al Morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul suferinţei şi mureau fericiţi. Crucea evocă patima mîntuitoare pentru lume a Mîntuitorului. În ea se recapitulează întreaga Lui viaţă.

Astăzi, fragmente din lemnul Sf. Cruci se află la Biserica Sf. Mormînt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria, în Grecia, Muntele Athos, Veneţia, în Franţa (Saint Sernin de Toulouse; Capela «La Vraie-Croix» din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul «Sfînta Cruce» din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) precum şi în alte biserici şi mănăstiri creştine din lume. Cea mai mare bucată din Sf. Cruce este păstrată la Mănăstirea Xiropotamou, din Sf. Munte Athos.

[3] Иосиф Флавий, Иудейские древности, Сочинение в 20-ти книгах, Библиотека Русской Религиозно-Философской Литературы «Вехи». http://www.vehi.net/index.html

[4] Josh McDowell, Mai mult decît un simplu tîmplar, Editura SIBILA, 1991

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *