NAŞTEREA MÎNTUITORULUI IISUS HRISTOS

Imperiului roman era condus de către Octavian Augustus (31 î.e.n. – 14 e.n.), urmat de Tiberiu (14-37 e.n.), Caligula (37-41 e.n.), Claudiu (41-54 e.n.), Nero (54-68 e.n.) etc. Statul roman se găsea la apogeu ca întindere, putere, organizare şi cultură. El se întindea peste toate regiunile care se mărginesc cu Marea Mediterană. În Europa cuprindea: Spania, Galia, Britania, Italia, Panonia, Iliricul, Ahaia, Macedonia, Tracia, pînă la Dunăre. În Asia se întindea peste: Asia Mică, Bitinia, o parte din Armenia, Siria, Palestina, o parte din Arabia şi Mesopotamia, pînă la Eufrat, mărginindu-se cu Imperiul Parţilor. În Africa: Egiptul, Libia, Cirenaica, provincia Africa cu capitala Cartagina, pînă la marginile deşertului.

Statul era condus de Împărat şi Senat (diarhie). Octavian Augustus a creat sistemul politic numit principat, deoarece Împăratul, deşi împărţea cu Senatul roman puterea supremă, se considera principe – primul dintre senatori. Acest sistem politic a durat pînă la Diocliţian (284-305 e.n.), care a inaugurat un nou sistem politic numit dominat.

Imperiul roman era împărţit în provincii. Acestea erau de trei categorii:

  • imperiale, conduse de un reprezentant al împăratului, numit legat (lat. legatus Augusti propretore);
  • senatoriale, conduse de un proconsul, numit de senat;
  • cu caracter naţional mai pronunţat, conduse de un procurator (lat. epitropos), subordonat unui proconsul (din acestea se numărau Palestina, Egiptul şi Mauritania);

Provinciile erau unităţi administrative autonome, care se conduceau de adunările lor, formate din reprezentanţi aleşi de cetăţeni. Puterea centrală era reprezentată prin: legaţi, proconsuli şi procuratori. Funcţionarii de stat asigurau ordinea. Pacea şi siguranţa erau garantate în tot cuprinsul Imperiului de armata romană.

După moartea lui Alexandru cel Mare (322 î.e.n.), imperiul a fost împărţit între generalii săi de frunte, numiţi diadohi. Palestina a căzut, mai întîi sub stăpînirea Ptolemeilor, care-şi aveau centrul în Egipt; mai tîrziu, în anul 198 î.e.n., a trecut sub stăpînirea Seleucizilor, care-şi aveau centrul în Siria. Aceştia s-au amestecat în viaţa religioasă a iudeilor, stîrnind nemulţumiri, care aveau să ia curînd proporţii de răscoală naţională, sub conducerea familiei preoţeşti hasmoneice a Macabeilor. Iudeii, după lupte grele, alungă din ţară pe sirieni, recuceresc Ierusalimul şi sfinţesc din nou Templul, profanat de seleucizi.

Hasmoneii au domnit în Palestina pînă în anul 37 î.e.n. De fapt, independenţa ei şi-au pierdut-o încă din anul 63 î.e.n., cînd generalul roman Pompei, chemat în ajutor pentru a clarifica certurile dintre fraţii Aristobul II şi Ioan Hircan II pentru tron, cucereşte Palestina, încorporînd-o la provincia romană Siria. Ioan Hircan II este ridicat la demnitatea de mare preot (arhiereu), pe care o deţine între anii 63-40 î.e.n.

Sub Ioan Hircan II, la o mare influenţă în treburile interne ale Palestinei, a ajuns generalul edomit Antipater, pe care Iulius Cæsar la făcut procurator. Acesta avea doi fii: Fasael şi Irod. Pe Fasael l-a făcut guvernator peste Iudeea, iar pe Irod, peste Galileea. În anul 43 î.e.n., Antipater a fost ucis. Un an mai tîrziu, în anul 42 î.e.n., Marc Antoniu, stăpînul părţii orientale a Imperiului

roman, a consolidat situaţia fiilor lui Antipater, făcîndu-i tetrarhi ai ţinuturilor iudaice.

În anul 40 î.e.n., Fasael cade prizonier la parţi şi se sinucide. Irod Iudumeul – fuge la Roma. Antigonus, fiul lui Aristobul II, e făcut rege al Palestinei de către parţi. Între timp, la Roma, Irod Iudumeul punea în acţiune toată influenţa şi dibăcia de care dispunea pentru a-şi realiza nemăsurata sa ambiţie şi sete de putere. Se bucura şi de prietenia şi protecţia generalului roman Marc Antoniu. Cu ajutorul puternicului său protector, în anul 40 î.e.n., Irod Iudumeu a fost numit rege al Palestinei, romanii punîndu-i la dispoziţie trupele necesare pentru a-şi cuceri tronul.

Pentru a da o aparenţă de legitimitate dinastică demnităţii regale acordate de romani, Irod a luat în căsătorie pe principesa hasmoneică Mariamne, întîia dintre cele zece soţii legitime ale sale.

Timp de trei ani au fost lupte crîncene şi către sfîrşitul anului 38 î.e.n., cucereşte Galileea şi Samaria, apoi asediază Ierusalimul. După cinci luni de asediu, Ierusalimul cade, iar populaţia este masacrată de romani. Atît de mare a fost acest masacru, încît însuşu Irod a strigat: «opriţi masacrul, altfel voi domni peste un pustiu». Antigonus a fost prins, condamnat la moarte de către legatul roman Sosius şi decapitat în anul 37 î.e.n. Ultimul hasmoneu – Aristobul (cumnatul lui Irod), este aşezat ca arhiereu la vărsta de numai 17 ani, dar nu mult după aceasta este ucis de către Irod.

Opoziţia, mai mult pasivă care i se făcea, Irod a înfrînt-o curînd, cumpărînd pe protectorii romani şi înspăimîntînd pe supuşi. Pe oricine se împotrivea planurilor sale, dacă era mai slab, îl zdrobea, iar dacă era mai puternic – îl linguşea. Mîina pe care nu putea s-o muşte, o lingea.

După ce Marc Antoniu (protectorul său), este înfrînt de către Octavian Augustus (în anul 31 î.e.n., la Actium), Irod pune în funcţiune întreaga sa capacitate de linguşire, pentru a-l transforma pe Octavian din duşman în prieten. El reuşeşte, încît este întronizat de către Senatul roman ca rege asociat (rex socius) al Palestinei, avînd o stăpînire aproape cît a lui Solomon. Din Palestina face un bastion împotriva incursiunilor triburilor din pustiul Arabiei. Drumurile care legau Siria cu Egiptul, datorită lui, erau în siguranţă şi romanii apreciau acest lucru. În consecinţă, Irod reface cetatea Samaria, numind-o Sebasta (Augusta), în cinstea lui Octavian Augustus. Pe locul unui oraş vechi de malul Mării Mediterane, a ridicat o cetate splendită, căreia i-a dat numele de Cæsareea (Palestinei), în onoarea aceluiaşi împărat. Tot acolo a construit un templu dedicat lui Augustus, iar prin testament i-a lăsat o moştenire de zece milioane de drahme. Soţiei Cæsarului – Livia, i-a trimis în dar o corabie îmbrăcată în aur şi alta în argint, cu încărcături fabuloase. Ca să-şi sporească vaza peste hotare, manifesta tendinţe filoeleniste, favoriza cultura elenistă. A făcut o fundaţie pentru jocurile olimpice, a zidit teatre, gimnazii, terme (băi) şi apeducte în Siria, Grecia şi alte părţi.

Cît priveşte consolidarea domniei, nu s-a dat la o parte de nici o fărădelege. A ucis pe oricine îl credea rival: a ucis pe soţia sa Mariamne şi pe mama acestea – Alexandra; pe Iosif – unchiul său; pe Aristobul – cumnatul său; pe fii lui Babas, care descindea, în linie colaterală, din familia macabeilor; pe Alexandru şi Aristobul – fii săi (din căsătoria sa cu Mariamna); pe Antipater – fiul său (din căsătoria sa cu Doris). Cînd i s-a cerut consimţămîntul lui Octavian Augustus pentru aducerea la îndeplinire a sentinţei de condamnare la moarte a acestuia, împăratul a zis: «melius Herodis porcum esse quam filium» (mai bine să fii porcul lui Irod decît fiul său; iudeii nu mănîncă carne de porc).

Irod, însă, a avut şi un merit, care i-a adus şi porecla de cel Mare şi anume, faptul de a fi restaurat templul iudaic din Ierusalim. Lucrările au început în anul 20 î.e.n. şi după zece ani s-a terminat zidirea. Unii o consideră una din cele şapte minuni ale lumii antice. La ornamentarea templului s-a lucrat şi după aceea. Abia în anul 64 e.n. lucrările au fost încheiate. A făcut însă greşeala de a da ordin să fie aşezată la poarta templului o uriaşă acvilă de aur (statuie în forma unui vultur) – simbolul stăpînirii romane. Iudeii au văzut acest lucru ca un act de profanare şi provocare, de aceea, s-a organizat o conjuraţie de zece bărbaţi, pentru a-l ucide, însă complotiştii au fost denunţaţi şi masacraţi.

Ultimii ani a lui Irod au fost teribili. Fără încetare, el inventa noi torturi pentru victimele sale. În cele din urmă este lovit de o boală teribilă, probabil un cancer al intestinului. Puroi şi viermi se scurgeau din tot trupul lui. Iată cum descria Joseph Flavius teribila boală a lui Irod: «Intestinele lui erau numai răni, îndeosebi stomacul îi provoca dureri cumplite, un lichid albicios îi curgea fără încetare din picioare… mai tîrziu boala i-a cuprins întreg organismul, manifestîndu-se în diferite

forme. Accesele de friguri nu erau prea mari, dar el avea o mîncărime insuportabilă pe tot corpul… ca să poată respira trebuia să se ridice mereu în picioare şi răspîndea un miros rău cu totul de nesuferit din pricina respiraţiei sale apăsătoare. Mădularele erau zguduite de spasme înspăimîntătoare…» (Joseph Flavius, Antichităţi iudaice şi Războiul iudaic).

A poruncit să fie dus la băile de la Calirhoe (la est de Marea Moartă), dar la prima baie a leşinat. Turbat, bîntuit de fantoma victimelor sale, suferinţa se amplifica fără urme de speranţe.

În preajma morţii sale, poruncise să fie adunaţi în hipodromul din Ierihon aproximativ 500 de fruntaşi iudei, dispunînd ca după moartea sa toţi aceştia să fie ucişi, astfel încît iudeii să nu aibă motiv să se bucure de dispariţia tiranului lor. Salomeea (sora sa) a fost însă destul de înţeleaptă să nu execute această poruncă dementă. Joseph Flavius istoriseşte şi această nebună poruncă a muribundului disperat: «…Apoi a chemat pe sora lui Salomeea şi pe soţul ei Alexa şi le-a zis: „ştiu că iudeii vor sărbători bucuroşi moartea mea, dar tot aşa s-ar putea să fiu şi regretat de unii şi să am o înmormîntare pompoasă dacă vreţi să ascultaţi de poruncile mele. Pe aceşti oameni întemniţaţi aici să-i omorîţi îndată ce voi muri eu, înconjurîndu-i cu armată. În chipul acesta întreaga Iudee şi fiecare casă va plînge după mine chiar dacă nu va vrea…»

Irod moare între 27 martie şi 11 aprilie a anului 750 ad urbe condita (4 î.e.n.), la Ierihon, în vîrstă de 70 de ani şi a fost îngropat în fortăreaţa pe care el însuşi o construise la sud-est de Bethleem numită Herodium. Prin testament (refăcut de trei ori şi aprobat de Octavian Augustus), teritoriul stăpînit de Irod a fost împărţit celor trei fii ai săi rămaşi în viaţă: Arhelau, Irod Antipa şi Filip.

Era creştină a fost calculată de învăţatul călugăr Dionisie Exiguus (cel Mic, †540), originar din Scytia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), la Roma, în anul 525-526. După calculul acestuia, Mîntuitorul s-a născut în anul 753 ad urbe condita (de la zidirea Romei). Calculul este, însă, greşit cu 4 sau 5 ani, fiindcă Irod cel Mare moare în anul 750 ad urbe condita, iar Mîntuitorul Iisus Hristos se naşte înainte să moară Irod cu un an sau doi, deci prin 748-749: deci cu 4 sau 5 ani înaintea erei creştine calculată de Dionisie cel Mic.

După Luca 2, 1-2, Mîntuitorul lumii S-a născut pe timpul efectuării în Ţara Sfîntă a unui recensămînt, poruncit de Cæsarul August – adică de împăratul roman Octavian August (care a domnit între anii 27 î.e.n. – 14 e.n.) şi efectuat pe cînd Quirinius ocîrmuia Siria, adică în timp ce legat (guvernator) al provinciei imperiale Siria – de care ţinea şi regatul lui Irod – era Publius Sulpicius Quirinius.

Acest Publius Sulpicius Quirinius în anul 11 înaintea erei noastre era proconsul în Africa. În anul 7 înaintea erei noastre era trimis în Orient pentru a reprima eventualele răscoale, pînă la venirea proconsulului Varos. În această calitate a condus şi recensămîntul din Palestina. O inscripţie descoperită la Tripoli, în anul 1764 şi păstrată în muzeul Lateran (din Roma), confirmă că Quirinius a fost proconsulul Siriei.

Sf. Luca precizează că acest recensămînt a fost mijlocul de care s-a servit Providenţa pentru a-i aduce pe Sf. Fecioara Maria şi pe dreptul Iosif din Nazaret la Betleem, unde potrivit proorociei lui Miheia 5, 1 trebuia să se nască Hristos.

Recensămîntul general al Imperiului – a toată lumea, cum zice evanghelistul s-a făcut desigur, în vederea unei juste repartizări a impozitelor. Desigur că acest recensămînt nu s-a putut realiza deodată în toate provinciile imperiului. Se ştie despre un recensămînt efectuat în Galia în anul 12 î.e.n. Pe de altă parte, se prevedea că în Egipt trebuia să se efectuieze cîte un recensămînt tot la 14 ani, seria începînd pe la anii 10 – 9 î.e.n.

Tacit (istoric latin) ne spune că la moartea lui August a fost găsit un Breviarum Imperii, scris de mîna împăratului, care cuprindea informaţii, privind numărul soldaţilor din trupele regulate şi din cele auxiliare, situaţia forţelor navale, dar şi statistici, privind resursele regatelor vasale (cum era şi regatul lui Irod), impozitul direct şi indirect, precum şi cheltuielile curente. Ori, aceste informaţii presupun un recensămînt general prealabil.

S-a pus întrebarea dacă o astfel de măsură ar fi putut fi luată faţă de populaţia Ţării Sfinte în

timpul domniei lui Irod, care se bucura de o largă independenţă în raport cu stăpînirea romană şi care fusese gratulat de aceasta cu titlul de rege asociat (rex socius). Dar Irod nu putea face altceva decît să se închine în faţa dorinţei împăratului; pe de altă parte, în relaţiile dintre stăpînitorul roman şi Irod întervenise o oarecare răceală de cînd acesta din urmă pornise o campanie militară neautorizată de împărat împotriva arabilor nabateieni (în anii 9-8 î.e.n.). În orice caz, cunoscînd acurateţea lui Luca – recunoscută de istorici peste tot în opera sa, atît în Evanghelia a treia, cît şi în Faptele Apostolilor (trebuie să credem că evanghelistul s-a bazat pe date sigure atunci cînd a vorbit de acest recensămînt).

Există însă în textul lucanic o dificultate care, încă de multă vreme, a atras atenţia istoricilor. Pe baza unei informaţii pe care ne-o dă Joseph Flavius, se admite, în general, că în Ţara Sfîntă a avut loc un recensămînt în anii 6 – 7 după Hristos, anume îndată după scoaterea din domnie a lui Arhelau, fiul lui Irod Idumeul, pe vremea cînd legat al Siriei era Quirinius, care în această acţiune, s-a lovit de rezistenţa zeloţilor, conduşi de Iuda Galileeanul (Fapte 5, 37). A mai existat oare şi un alt recensămînt, cu mai bine de zece ani înainte, pe vremea domniei lui Irod? Iată întrebarea pe care ne-o punem în mod firesc atunci cînd constatăm nepotrivirea dintre ceea ce ne spune Sf. Luca şi ceea ce aflăm de la Joseph Flavius. Pe baza unor inscripţii, găsite la Tivoli în Italia, şi la Antiohia Pisidiei în sudul Asiei Mici, s-a presupus că Quirinius ar fi fost legat al Siriei şi în anii 4 – 1 î.e.n. şi că, încă mai înainte, în anii 10 – 8 î.e.n., el ar fi condus un recensămînt în Palestina. Pe de altă parte, scriitorul creştin Tertulian (aprox. †240) atribuie recensămîntul de care vorbeşte Sf. Luca lui Sentius Saturninus, legat al Siriei între anii 8 şi 6 î.e.n. Sf. Luca şi spune că «această înscriere s-a făcut întîi pe cînd Quirinius ocîrmuia Siria» (1, 2); acel «întîi» din exprimarea evanghelistului ar putea foarte bine să indice că înscrierea la care el se referă – cea la care au participat dreptul Iosif şi Sf. Fecioară Maria – nu este de fapt primul recensămînt, ci reprezintă o continuare a recensămîntului iniţiat de Quirinius.

O ipoteză emisă la anul 1606 de vestitul astronom Johannes Kepler cu privire la identitatea stelei magilor (Matei 2, 9-10) ar putea constitui soluţia la problema privind anul naşterii Mîntuitorului. Sf. Evanghelie de la Matei ne şi spune că Irod s-a interesat de la magi cu privire la data exactă a apariţiei stelei (2, 7), cu scopul de a determina vîrsta Pruncului mesianic (2, 16). După Kepler, steaua magilor a fost de fapt aspectul pe care l-a luat pentru observatorul de pe Pămînt o triplă conjuncţie a planetelor Jupiter şi Saturn în constelaţia Peştilor: aliniate una peste alta, cele două planete, avînd în fundal constelaţia Peştilor, dădeau impresia unei stele cu o strălucire aparte. Conjuncţiile simple ale celor două planete sînt destul de dese. O triplă conjuncţie se produce însă la intervale de sute de ani. Ori, aşa cum a stabilit Kepler, o astfel de triplă conjuncţie – şi încă perfect vizibilă, mai ales pentru observatorii din Orientul Apropiat – a avut loc în anul 7 î.e.n. Ea a avut trei maxime (adică trei perioade de maximă strălucire): la 23 mai, la 3 octombrie şi la 4 decembrie. De altfel, o inscripţie cuneiformă pe o tăbliţă de lut ars, provenind de la şcoala astronomică din Şippur, lîngă Babilon, confirmă faptul că steaua magilor a fost observată vreme de 5 luni în anul 7 î.e.n.

Kepler a presupus că magii, fiind astrologi (cititori de stele) din Babilon, au observat această triplă conjuncţie de la bun început. A doua maximă, cea din octombrie, i-a determinat să pornească imediat la drum în căutarea Celui a Cărui naştere o vestea «steaua». Au plecat, deci, din Babilon la începutul lui octombrie şi, după o călătorie de aproximativ o lună şi jumătate, au sosit la Ierusalim. Reapariţia stelei, pe cînd magii tocmai plecaseră de la Irod (Matei 2, 9-10), ar fi fost de fapt a treia maximă, cea din 4 decembrie, a triplei conjuncţii amintite.

Ipoteza lui Kepler a făcut adepţi nu numai printre astronomi, ci şi printre teologi. Nu trebuie neapărat să vedem o contradicţie între această explicaţie ştiinţifică a stelei magilor, ca un fenomen astronomic repetabil – chiar dacă, aşa cum am spus, la distanţe temporale foarte mari – şi relatarea mateiană în care e vorba de o stea a lui Hristos («Căci am văzut la Răsărit steaua Lui…» Matei 2, 2). Căci, atunci, cînd adresează oamenilor revelaţiile Sale, Dumnezeu se exprimă pe înţelesul fiecăruia. Dacă dreptului Iosif Dumnezeu îi descoperă voia Sa prin vis (Matei 1, 20; 2, 13), este pentru că iudeii credincioşi cunoşteau încă din istoria patriarhului Iosif că revelaţiile dumnezeieşti pot avea loc pe această cale. Pentru magi însă, stelele erau cele mai importante în dezvăluirea tainelor viitorului.

Dacă steaua n-a fost un fenomen miraculos, ci un eveniment astronomic pe linia legilor fizice, faptul contează prea puţin. Important este că această stea i-a determinat pe acei înţelepţi păgîni – care, desigur, preocupaţi cum se vădesc a fi de aflarea adevărului religios, vor fi fost la curent cu profeţiile mesianice – să pornească în căutarea lui Hristos şi că, datorită acesteia, ei s-au învrednicit a se închina Pruncului dumnezeiesc.

În preajma erei creştine, Vechiul Testament, tradus în limba greacă, începînd cu sec. III î.e.n., se bucura de o circulaţie destul de largă şi între păgînii evlavioşi, dintre care mulţi, convinşi de deşărtăciunea idolilor erau atraşi de monoteismul iudaic şi frecventau sinagogile (presărate şi ele cam peste tot în lumea veche, datorită împrăştierii iudeilor), chiar dacă nu făceau pasul decisiv al trecerii la iudaism prin acceptarea circumciziunii.

Este foarte probabil că magii erau dintre aceşti apropiaţi ai sinagogii şi în orice caz, cunoscători ai profeţiilor despre venirea în lume a lui Mesia. Numai aşa se explică de ce apariţia stelei, pe care desigur au pus-o în legătură cu profeţia mesianică din Numeri 24, 17 i-a determinat să vină să-L caute la Ierusalim pe Cel despre care întreabă ca despre regele iudeilor.

Anul 7 î.e.n. este, de altfel, o dată perfect verosimilă pentru evenimentul Naşterii Domnului. Cum însă ipoteza lui Kepler rămîne o simplă ipoteză, concluzia sigură este că Mîntuitorul lumii S-a născut cîndva între anii 7-5 înaintea erei creştine. Aşadar, încă înainte de anul 2000, lumea a depăşit, în mod sigur, pragul a două mii de ani de la plinirea vremii. În lumina acestor determinări istorice se vădeşte neseriozitatea oricăror speculaţii eshatologice legate de anul 2000 al erei iniţiate de Dionisie cel Mic.

Dr. Alexei Galiţ, Studiul Noului Testament

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *