Înălţarea Domnului

De cele mai  multe ori sărbătorile au fost creaţia piozităţii populare şi a mănăstirilor. Din această cauză numărul şi data sărbătorilor era diferit de la o Biserică la alta, fiecare deţinând propriul calendar. Uneori pentru a corecta acest neajuns unii împăraţi (Justinian I, Justin, Mauriciu) recurg la dipoziţii şi decrete oficiale care să oficializeze sau să reglementeze data acestora.

Numărul, datele şi uneori importanţa sărbătorilor a fost notată de timpuriu (sec. III) în liste cu diferite denumiri: calendare, hertolologhii (εορτολογια), martirologhii, minologhii sau sinaxare. Una dintre cele mai vechi liste apare în scrierile lui Ippolit Romanul (sec. III) şi în diferite Rânduieli sau Constituţii bisericeşti anonime sau pseudo epigrafice editate în secolele III-IV.

Începând din a doua jumătate a sec. IV diversele calendare regionale sunt preluate şi unificate de către marile metropole, răspândindu-se de aici în tot imperiul. Se pare că o astfel de  mişcare a apărut pentru prima dată în Africa şi Asia Mică. Datorită poziţiei sale de centru politic şi religios, şi în acest domeniu Constantinopolul a avut o influenţă majoră în adoptarea propriului calendar de către popoarele încreştinate ca urmare a misiunii bizantine (ruşii, românii).

Un rol decisiv în formarea actualului calendar l-a avut Simeon Metafrastul (Logofătul) care în sec. X a compilat mai multe sinaxare existente în Răsărit. Calendarul acesta, avându-l la bază pe cel constantinopolitan a fost revizuit în sec. XVIII de către Sf. Nicodim Aghioritul care a introdus sfinţii şi neomartirii greci de după schismă. Ultima revizuire majoră a calendarului ortodox a fost făcută de către cărturarul atonit Vartolomeu din Cutlumuş în sec. XIX. În calendarul aghioritic adoptat de Bisericile ortodoxe, Bisericile autocefale au introdus sfinţi locali şi naţionali. Aşa este cazul Bisericii Ortodoxe Ruse şi Bisericii Ortodoxe Române.

Deşi este menţionată în lista sărbătorilor din Constituţiile Apostolice (CVIII), sărbătorirea efectivă a Înălţării Domnului se făcea până în sec. IV împreună cu Cincizecimea.

De ce nu au prăznuit creştinii Înălţarea ca o sărbătoare distinctă? din moment ce la Ierusalim pare a fi un moment marcat printr-o priveghere nocturnă în noaptea de miercuri spre joi (Egeria, 42), este o întrebare dificilă. Conform unor studii ale lui Paul Devos, care s-a ocupat de sărbătoarea celor 40.000 de Prunci ucişi, data acestei sărbători era fixată în acele vremuri cădea la patruzeci de zile după Paşti. Dacă reluăm relatarea Egeriei, vedem că în miercurea şi joia aceasta funcţiunile liturgice se desfăşurau la Betleem, în Peştera Naşterii.

Un posibil motiv al despărţirii de Cincizecime poate fi construirea unei impunătoare biserici pe Muntele Măslinilor (Eleona) de către împărăteasa Elena, pe locul unde, după tradiţie, a avut loc evenimentul Înălţării. După J. Danielou, motivul poate fi căutat în disputele dogmatice declanşate de atacurile macedonianismului. Terminate prin hotărârile Sinodului II ecumenic (381), definiţiile dogmatice s-au reflectat şi în cult care a căutat să prăznuiască la Cincizecime doar Pogorârea Sfântului Duh, mutând Înălţarea în locul său istoric.

Prima menţiune a despărţirii concrete şi definitive a Înălţării de Rusalii provine de la începutul secolului V, căci pe vremea Fericitului Augustin sărbătoarea era generalizată în tot Imperiul, fiind considerată alături de Paşti şi Cincizecime ca „sărbători de origine apostolică”.

Totuşi vechea legătură cu Paştile şi Cincizecimea este sugerată de păstrarea obiceiului de a cânta la Utrenie „Învierea lui Hristos” iar la canoane se pun Catavasiile Cincizecimii.

Dumitru Vanca, Liturgică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *