DESPRE RUGĂCIUNE

Lucrarea rugăciunii este cea dintâi în viaţa creştină. Dacă şi în ceea ce priveşte rânduiala lucrurilor obişnuite este valabilă zicătoarea: „Omul, cât trăieşte, învaţă”, cu atât mai valabilă este ea în privinţa ru­gă­ciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necon­te­nită şi ale cărei trepte nu au hotar.

Când se întâlneau, Sfinţii Părinţi din vechime, obişnuiau să se salute întrebând nu de sănătate şi nici de altceva, ci de rugăciune: „Cum merge, cum lu­crează rugăciunea?” Lucra­rea rugăciunii era pentru ei semnul vieţii duhovniceşti, şi o numeau „respiraţia duhului”. Trupul respiră, deci trăieşte; dacă respiraţia încetează, nu mai este în trup nici viaţă.

Dar nu oricare săvârşire a rugăciunii este rugăciune ade­vărată. A sta înaintea icoanei în biserică sau acasă şi a face metanii încă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ţine de rugă­ciune. A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeşte tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc de a face să apară şi de a-i da imbold. Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci când în inima noastră se ivesc unul după altul simţăminte evlavioase faţă de Dumnezeu: simţământul defăimării de sine, al dra­gostei, mulţumirii, slavosloviei, al căderii cu osârdie înain­tea Lui, al umilinţei, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Toată grija noastră trebuie să aibă drept scop ca în timpul rugăciunilor pe care le facem aceste simţă­minte şi altele asemenea lor să umple sufletul nostru în aşa fel încât atunci când limba spune rugăciuni ori urechea le ascultă şi trupul face metanii, inima să nu rămână pustie, ci şi în ea să fie un oarecare simţământ năzuitor către Dumne­zeu. Doar când aceste simţăminte există este rugăciunea noastră rugăciune adevărată.

S-ar părea că nimic nu este mai simplu şi mai firesc pen­tru noi decât rugăciunea, altfel spus decât năzuinţa inimii către Dumnezeu. Şi totuşi, ea nu se află la toţi şi întotdea­una. Ea trebuie trezită şi apoi întărită, altfel spus trebuie să edu­căm în noi duhul rugăciunii. Primul mijloc pentru atin­gerea acestui scop este rugăciunea rostită sau ascultată. Săvârşeşte-o aşa cum trebuie, şi negreşit vei trezi şi vei în­tări suiş către Dumnezeu în inima ta, altfel spus vei intra în duhul rugăciunii.

În cărţile noastre de rugăciuni se află rugăciuni ale Sfin­ţilor Părinţi Efrem Sirul, Macarie Egip­teanul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor mari rugători. Fiind plini de duhul rugăciunii, ei au înfăţişat în cuvinte cele insu­flate lor de acest duh şi ne-au lăsat moştenire nouă rezulta­tul. În rugăciunile lor se mişcă o mare putere, şi cine se va adânci în ele va gusta negreşit, în virtutea legii acţiunii şi reacţiunii, din puterea rugăciunii, pe măsură ce aşezarea sa lăuntrică se apropie de conţinutul rugăciunii.

Ca rugăciunea noastră să devină mijloc eficace de a educa în noi rugăciunea, trebuie să o săvâr­şim în aşa fel ca şi gândul, şi inima să primească conţinutul rugăciunilor ce o alcătuiesc. Iată trei me­to­de foarte simple: să nu purcezi la rugăciune fără a te pregăti, măcar puţină vreme, pentru aceasta; să nu o săvârşeşti la nimereală, ci cu luare-aminte şi cu simţire; după încheierea rugăciunii să nu treci îndată la îndeletnicirile tale obişnuite.

Să presupunem că ne-am obişnuit cu rugăciunea; nu se poate spune însă nicidecum că ea nu ne-ar cere pregătire. De pildă, ce este mai obişnuit decât cititul şi scrisul pentru cei ce ştiu să citească şi să scrie? Şi totuşi, aşezându-ne la birou ca să citim ori să scriem, nu începem deodată treaba, ci cu oarecare întârziere atât cât trebuie ca să luăm poziţia potrivită. Cu atât mai mult sunt indispensabile înaintea ru­găciunii lucrările care pregătesc pentru rugăciune, şi mai ales atunci când îndeletnicirea dinainte ţinea de o cu totul altă sferă decât cea căreia îi aparţine rugăciunea.

Aşadar, purcezând la rugăciune dimineaţa ori seara, stai puţintel în picioare, sau şezi, sau um­blă, şi străduieşte-te în acest răstimp să-ţi trez­veşti gândul, rupându-l de toate cele pământeşti. După aceea, gândeşte-te cine este Cel Căruia I te adresezi în rugăciune şi cine eşti tu, care urmează să în­cepi acum, şi stârneşte-ţi în suflet starea corespunzătoare – de stare înaintea lui Dumnezeu pătrunsă de frică evlavioasă şi defăimare de sine. Asta este toată esenţa pregătirii: a sta înaintea lui Dumnezeu. Pregătire mică, însă de mare însem­nătate. Aici se pune începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate din lucrare. După ce ai dobândit această aşezare lăuntrică, stai înaintea icoanei şi, după ce vei fi făcut câteva metanii, zi rugăciunile începătoare: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie…, Împărate Ceresc şi aşa mai departe. Spune-le fără grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înţelesul lui la inimă şi făcând totodată metanii. În asta constă de fapt spunerea plăcută lui Dumnezeu şi roditoare a rugăciunilor. Am zis să pătrunzi în miezul fiecărui cuvânt şi să aduci înţelesul lui la inimă. Asta înseamnă să înţelegi ceea ce spui şi să simţi ceea ce înţelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a înţelege şi a simţi), dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preţ deplin orice rugăciune şi îi împărtăşesc toată lucrarea cea roditoare. Să zicem că spui: şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea: să îţi simţi întinarea, să doreşti curăţia şi să o ceri de la Domnul, nădăjduind în El. Spui: şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri? În sufletul tău să-i ierţi pe toţi, şi cu inimă care a iertat pe toţi şi toate să-ţi ceri iertare de la Domnul. Spui: facă-se voia Ta! În inima ta să-ţi pui cu totul soarta în mâinile Domnului şi să arăţi că eşti gata să întâmpini fără cârtire, cu inimă bună, tot ce va place Domnului să trimită asupra ta. Dacă vei gândi, vei simţi şi vei face aşa la fiecare stih al rugă­ciunii tale, vei avea o rugăciune adevărată.

Pentru a săvârşi cu mai mult spor rugăciunea, iată ce tre­buie să faci:

1) să ai pravilă de rugăciune, cu binecuvân­tarea părinte­lui tău duhovnicesc, nu mare, ci atâta cât poţi împlini fără grabă în condiţiile în care treburile tale obişnuite decurg normal;

2) înainte de a te ruga, când ai timp liber, citeşte rugăciu­nile care intră în pravila ta şi adânceşte-te în înţelesul lor. Să prinzi deplin noi­ma fiecărui cuvânt şi să o simţi, ca să ştii dinainte ce trebuie să ai în suflet când citeşti fiecare cuvânt. Dacă vei învăţa pe dinafară rugăciunile pravilei tale, cu atât mai bine. Dacă vei face aşa, în timpul rugăciunii îţi va fi mai lesne să le pricepi şi să le simţi. Rămâne o singură difi­cultate: gândul va fugi tot timpul la alte lucruri. Iată care este soluţia:

3) ştiind dinainte că gândul o să-ţi fugă, trebuie să te în­cordezi pentru a-ţi păstra luarea-aminte. Când va fugi în timpul rugăciunii, adu-l înapoi; iar va fugi – adu-l iar înapoi, şi tot aşa de fiecare dată. Însă de fiecare dată să nu uiţi a re­citi ceea ce ai citit în răstimpul cât îţi fugea gândul (prin urmare, fără înţelegere şi simţire). Dacă îţi tot fuge gândul când citeşti un anume loc, citeşte-l de mai multe ori, până ce vei reuşi să îl citeşti cu înţelegere şi cu simţire. Dacă vei bi­rui o dată această piedică, poate că a doua oară n-ai să te mai ciocneşti de ea, şi chiar dacă te vei ciocni, nu te vei mai ciocni atât de tare. Se poate întâmpla însă şi ca un anumit cuvânt să aibă o lucrare atât de puternică asupra sufletului, încât acesta să nu vrea să mai rostească rugăciunea în conti­nuare, şi cu toate că limba continuă să spună cuvinte, gândul se reîntoarce mereu la locul care s-a întipărit în el. Dacă se întâmplă una ca asta,

4) opreşte-te şi nu mai zi nimic, ci stăruie cu luarea-a­minte şi cu simţirea asupra locului cu pricina, „îmbibă” su­fletul tău cu el sau cu acele cugetări cărora le va da naştere şi nu te grăbi să ieşi din starea aceasta. Dacă vremea ţi-o îngă­duie, mai bine să laşi pravila neterminată decât să strici starea aceasta. Poate că ea te va adumbri, ca un Înger păzi­tor, întreaga zi. Lucrările harice de acest fel asupra su­fletului în timpul rugăciunii înseamnă că duhul rugăciunii începe să se sălăş­luiască în om, şi ca atare starea aceasta trebuie păzită, fiindcă ea este mijlocul cel mai de nădejde pentru educarea şi întărirea duhului de rugăciune în noi.

După ce ţi-ai încheiat rugăciunea, să nu treci imediat la alte îndeletniciri, ci stai şi cugetă măcar puţin ce înseamnă ceea ce ai săvârşit şi cu ce te îndatorează, străduindu-te să păstrezi şi după rugăciune ceea ce ţi s-a dat – dacă ţi s-a dat – să simţi în vremea rugăciunii. De altfel, dacă cineva săvâr­şeşte rugăciunea sa cum se cuvine, nici nu va vrea să se în­grijească de lucrurile din afară. Aşa este natura rugăciunii! Cu oricine se roagă bine se întâmplă ceea ce obişnuiau să zică strămoşii noştri când se întorceau de la Constantinopol: „Cine a gustat dulce nu mai vrea amar”. Tocmai gustarea dulceţii rugăciunii e scopul pravilei noastre, şi dacă ea educă duhul rugăciunii, o face tocmai prin această gustare.

Nu trebuie să ne oprim însă la metoda de început a edu­cării duhului de rugăciune în noi, adică la săvârşirea pravilei potrivit cu menirea ei: trebuie să mergem mai departe. Amintiţi-vă cum se învaţă, de pildă, limbile străine. La înce­put elevii învaţă cuvintele şi regulile gramaticale după cărţi, dar nu se opresc aici, ci se străduiesc să ajungă, şi chiar o fac, la stadiul în care fără ajutorul cărţilor pot să vorbească corect vreme îndelungată în limba studiată. La fel trebuie să facem şi în lucrarea rugăciunii. Ne deprindem să ne rugăm după cărţile de rugăciune, adică după rugăciuni gata făcute, lăsate nouă moştenire de către Domnul şi de către Sfinţii Pă­rinţi, care erau sporiţi în rugăciune, dar nu trebuie să ne oprim aici. Trebuie să mergem mai departe şi, după ce ne-am deprins să ne întoarcem mintea şi inima spre Dumnezeu cu ajutor din afară, să încercăm să ne înălţăm şi singuri către El, să ajungem la stadiul în care sufletul să vorbească în rugăciune cu Dumnezeu folosind propriile cuvinte, să se înalţe singur către El, să I se deschidă singur şi să-I mărturi­sească ce e în el şi ce doreşte. Trebuie să ne învăţăm sufletul şi cu asta, şi voi arăta pe scurt cum propăşim în această ştiinţă.

Şi deprinderea de a ne ruga cu evlavie, cu luare-aminte şi cu simţire după cărţile de rugăciuni duce tot acolo. Dintr-un vas prea plin se varsă apa singură: din inima care prin pra­vila de rugăciune s-a umplut cu prisosinţă de lumina simţămintelor încep să ţâşnească de la sine rugăciuni către Dum­nezeu. Există însă şi mijloace aparte, îndrep­tate exclusiv către acest scop, pe care trebuie să le folosească oricine do­reşte să sporească în rugăciune.

Veţi spune: „De ce unii se roagă atâţia ani după cărţile de rugăciuni, dar încă n-au rugăciunea în inimă?” Eu cred că deoarece ei se încordează întrucâtva să se înalţe spre Dum­nezeu numai atunci când săvârşesc pravila de rugăciune, iar apoi, în restul zilei, nu-şi amintesc de Dumnezeu. De pildă, ei sfârşesc rugăciunile de dimineaţă şi cred că au făcut totul faţă de Dumnezeu; după aceea, întreaga zi – treabă după treabă, grijă după grijă, iar de Dumnezeu nici vorbă, nici pomenire; poate doar spre seară (şi asta slavă lui Dumnezeu dacă se întâmplă!) le vine în gând că, iată, în curând vor tre­bui să se roage iarăşi. Prin urmare, chiar dacă Domnul le dă vreun simţământ bun dimineaţa, îl înăbuşă deşertăciunea şi grija de multe din timpul zilei. De aceea nici nu au chef să se roage seara: nu reuşesc deloc să-şi înmoaie măcar puţin sufletul, şi rugăciunea, îndeobşte, li se maturizează prost. Tocmai această greşeală aproape generală trebuie corectată, adică trebuie să facem în aşa fel ca sufletul să nu se întoarcă spre Dumnezeu numai atunci când stă omul la rugăciune, ci de-a lungul întregii zile să se înalţe către El şi să rămână cu El. Cum se poate face asta, veţi vedea în cele ce urmează.

Ca sufletul să se înalţe către Dumnezeu şi să rămână cu El necontenit, trebuie în primul rând ca, de-a lungul între­gii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului şi împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când începi ceva, zi: „Binecuvântează, Doamne”; când sfârşeşti o treabă, zi: „Slavă Ţie, Doamne!” – şi nu nu­mai cu limba, ci şi cu simţă­mântul inimii. Scoate capul vreo patimă? Zi: „Mântuieşte, Doamne, că pier”; vine întuneric de gânduri tulburătoare? Strigă: „Scoate din temniţă sufletul meu”. Te trage păcatul spre nedreptate? Roagă-te: „Ara­tă-mi, Doamne, calea” sau „Nu da spre tulburare picioarele mele”. Păcatele te apasă şi te mână la deznădejde? Strigă cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcă­tosu­lui!” Şi tot aşa, potrivit fiecărei situaţii. Sau pur şi simplu zi mai des: „Doamne, miluieşte; Stăpână de Dumnezeu Născă­toare, miluieşte-mă; Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă” sau strigă lăuntric cu oarecare alte gra­iuri de rugăciune. Străduieşte-te doar să strigi astfel cât mai des, făcând tot ce e cu putinţă ca strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face aşa, vom avea dese înălţări gândite spre Dumnezeu din inimă, dese întoar­ceri spre Dumnezeu, deasă rugăciune, iar această îndesire ne va împărtăşi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.

Pentru ca sufletul să înceapă a striga astfel trebuie să-l silim însă mai înainte a întoarce întru slava lui Dumnezeu totul, orice lucrare a sa, de la cea mai mare la cea mai mică. Acesta e al doilea mijloc prin care învăţăm sufletul să se în­toarcă mai des în timpul zilei spre Dumnezeu – căci dacă ne vom face lege din porunca apostolică de a face totul întru slava lui Dumnezeu, chiar când mâncăm sau bem (1 Corinteni 10, 31), negreşit ne vom aminti de Dumnezeu orice am face, şi ne vom aminti de El nu oricum, cu teama de a face vreun lucru nedrept şi de a-L jigni pe Dumnezeu cu gândul, cu cu­vântul sau cu fapta. Asta ne va şi face să ne întoarcem spre Dumnezeu cu frică şi să cerem de la El ajutor şi înţelepţire.

Dar ca sufletul să facă toate întru slava lui Dumnezeu, el trebuie dispus spre asta de dimineaţa devreme, chiar de la începutul zilei, când omul iese la lucru şi la lucrarea sa până seara. Această dispoziţie se face prin cugetarea la cele dumnezeieşti. Acesta este al treilea mijloc de a deprinde su­fletul cu deasa întoar­cere către Dumnezeu: cugetarea evla­vioasă la însuşirile şi la lucrările dumnezeieşti, la scopul cu­noaşterii lor şi la îndatoririle pe care le aşază ele asupra noastră, cugeta­rea la bunătatea, dreapta judecată, atotpu­ter­nicia, omni­prezenţa, atotştiinţa lui Dumnezeu, la faptul că El este Ziditorul şi Purtătorul nostru de grijă, la iconomia mântuirii întru Domnul Iisus Hristos, la harul şi la cuvântul lui Dumnezeu, la Sfin­tele Taine, la Împărăţia Cerurilor. La oricare dintre aceste lucruri ai începe să le cugeţi, cuge­tarea va umple negreşit sufletul de un simţământ evlavios faţă de Dumnezeu. De pildă, dacă vei începe să cugeţi la bunătatea lui Dumnezeu, vei vedea că eşti înconjurat de milele dum­nezeieşti atât trupeşte cât şi duhovniceşte, şi vei cădea înain­tea lui Dumnezeu revărsându-ţi umilele simţăminte de recunoştinţă. Dacă vei începe să cugeţi la atotştiinţa lui Dumne­zeu, vei afla că nimic din tine nu este ascuns de ochii lui Dumnezeu, şi negreşit vei lua hotărârea de a priveghea cu asprime asupra mişcărilor inimii şi minţii tale, ca să nu îl jigneşti cumva pe Atotvăzătorul Dumnezeu. Dacă vei înce­pe să cugeţi la dreptatea dum­nezeiască, te vei încredinţa că nici un lucru rău nu rămâne nepedepsit şi te vei hotărî ne­greşit să cureţi toate păcatele tale prin frângerea inimii îna­intea lui Dumnezeu şi prin pocăinţă. Astfel, la orice însuşire şi lucrare dumnezeiască ai cugeta, orice cugetare de acest fel va umple sufletul tău de simţăminte şi dispoziţii evlavi­oase faţă de Dumnezeu. Ea va face să năzuiască drept către Dumnezeu toată fiinţa omului, şi este ca atare mijlocul cel mai simplu de a deprinde sufletul să suie către Dumnezeu. Vremea cea mai bună şi mai potrivită pentru aceasta e dimi­neaţa, când sufletul încă nu e împovărat de mulţimea impre­siilor şi grijilor lumeşti, şi anume după rugăciunea de dimi­neaţă. După ce vei încheia rugăciunea, aşază-te, şi cu gân­dire sfinţită prin rugăciune începe să cugeţi la o însuşire şi lucrare dumne­zeiască, mâine la alta, şi dă sufletului tău aşe­zarea potrivită. Osteneala nu este multă – se cere doar do­rinţă şi hotărâre, iar roadă este multă.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la probleme ale intelectualilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *