Lucrarea rugăciunii este cea dintâi în viaţa creştină. Dacă şi în ceea ce priveşte rânduiala lucrurilor obişnuite este valabilă zicătoarea: „Omul, cât trăieşte, învaţă”, cu atât mai valabilă este ea în privinţa rugăciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necontenită şi ale cărei trepte nu au hotar.
Când se întâlneau, Sfinţii Părinţi din vechime, obişnuiau să se salute întrebând nu de sănătate şi nici de altceva, ci de rugăciune: „Cum merge, cum lucrează rugăciunea?” Lucrarea rugăciunii era pentru ei semnul vieţii duhovniceşti, şi o numeau „respiraţia duhului”. Trupul respiră, deci trăieşte; dacă respiraţia încetează, nu mai este în trup nici viaţă.
